– Bună Andrei, îţi mulţumesc pentru bunăvoinţa de a-mi oferi acest interviu. Întrucât primăvara este atât de aproape, te rog să-mi spui, pentru început, ce reprezintă pentru tine Femeia?
Femeia este şi începutul, este şi sfârşitul. În toate sensurile. De la ea pleacă toate, pentru ea facem noi, bărbaţii, tot ce facem, ea ne luminează şi ea ne înnegurează. Ea ne naşte, ea ne creşte, ea ne învaţă, pentru ea uităm şi ne aducem aminte, pentru ea inventăm şi ne reinventăm, pe ea o iubim, pe ea o gelozim, de ea nu scăpăm niciodată, ea ne ridică, ea ne coboară şi tot ea se ocupă de coliva noastră.
– Ce admiri la o femeie? Dacă-mi permiţi, ce nu ar trebui să facă femeia pentru a nu-şi pierde strălucirea?
Admir în primul rând capacitatea de a rămâne femeie. Puterea cea mai mare a femeii de astăzi este să nu devină bărbat, aşa cum greşit o îndeamnă societatea şi falsa mişcare feministă, care uită că nu putem fi nici egali, nici inegali, din simplul motiv că suntem altceva. De ce să comparăm buldozerele cu fulgii? De ce ar vrea mătasea să aibă randament de şmirghel? Dincolo de aceste chestiuni de ansamblu, sunt acele probleme de fiecare zi, pe care le admir la femei, ca orice bărbat: frumuseţe, caracter, inteligenţă, fidelitate, loialitate, cultură, talent, inspiraţie, perseverenţă.
– Ce înseamnă pentru tine zilele de 1 şi 8 martie? Povesteşte-mi, te rog, despre o experienţă care te-a marcat până în acest moment referitoare la aceste sărbatori.
La origine, 1 şi 8 martie înseamnă ceva nobil, frumos şi necesar. Tradiţia comercială şi clişeele sociale au transformat, în primele zile din martie, plăcerea de a ne felicita femininele în obligaţia de a o face, ostentativ, snob, demonstrativ. Experienţa despre care mă întrebaţi a avut loc în liceu. Eram doar doi băieţi într-o clasă de zeci de fete, iar profesorii erau, în majoritate, femei. Obiceiul de a dărui mărţişoare tuturor doamnele şi domnişoarele cu care ne vedeam la şcoală devenise o corvoadă, o obligaţie anuală care îşi pierduse semnificaţia luminoasă iniţială. S-a întâmplat, într-un an, să fiu foarte răcit, la început de martie. Am cam lipsit, deci, de la şcoală între 1 şi 8 martie. Atunci am descoperit că acest interval poate fi unul normal, relaxat, fără spaima că s-ar putea supăra cineva dacă nu primeşte mărţisorul potrivit sau dacă îl crede pe al alteia mai frumos, mai scump, mai atent ales.
– Ce loc ocupă Femeia în poezia şi cântecele lui Andrei Păunescu?
În poezia şi în cântecele mele, femeia este pe acelaşi loc pe care îl ocupă în viaţa de dincolo de versuri şi de chitară: rolul principal. Uneori unic.
– Care a fost prima melodie pe care ai cântat-o? Totodată, cum a fost prima apariţie pe scenă?
În primul rând, aş vrea să fac diferenţa dintre “melodie”, care înseamnă partea muzicală a unei piese, şi “cântec”, care înseamnă totalitatea – versurile, muzica, mesajul. Când eram mic, până prin 1978, eram pasionat de hiturile epocii: „Ramaya”, „Brown girl in the ring” (Boney M), câteva refrene de muzică românească de la radio. 
Apoi, de pe la 9-10 ani, după ce tata m-a luat permanent lângă el, mai ales la Cenaclul Flacăra, am descoperit muzicile pe care le iubesc şi astăzi. Dintre sute de cântece şi artişti, aş spune, la repezeală: „Honky Tonk Woman” (Rolling Stones), „Raindrops keep falling on my head” (BJ Thomas), „Let it be” (Beatles)… Am fost martorul scrierii sau lansării unor capodopere ale folkului şi rockului nostru („Opinia mea” – Victor Socaciu, „Rugă pentru părinţi” – Ştefan Hruşcă, „Un om pe nişte scări” – Mircea Vintilă, „Amintire cu haiduci” – Vali Sterian, „Trenul fără naş” – Iris şi atâtea altele). Prima piesă pe care am cântat-o în public a fost „Lumea de mâine” a lui Ion Zubaşcu, la Sala Polivalentă, în februarie 1979, la Cenaclu, avându-l ca sprijin pe Evandro Rossetti, la chitară. Dar şocurile muzicale pozitive care mi-au marcat cel mai mult viaţa şi perspectiva asupra muzicii au fost în 1982, când „Iris” a venit la Cenaclul Flacăra, în cea mai bună componenţă şi variantă componistică pe care a avut-o vreodată. Atunci am descoperit că inima mea bate rock-folk şi tot atunci am descoperit, în repertoriul celor de la Iris, trupa cu care, de atunci, rezonez cel mai mult din tot ce am ascultat până acum: AC/DC (mai exact, startul a fost dat de piesa „Highway to hell”). În 1981-82, m-am apucat de chitară, apoi, în 1983 am fondat trupa de rock „Totuşi”, pentru care am început să scriu piese, de la 14 ani, cât aveam atunci. Primele cântece au fost compuse pe versurile lui Adrian Păunescu: Totuşi (1983), În grabă, Roboţii, Marile iubiri, Şapte mări şi şapte ţări, Noua modă (1984) şi, în următorii doi-trei ani: Dreptul la dragoste, Un om simplu, Vai ce mic oraş, Cetăţeanul turmentat, Pământul din lună, Haide mamă haide tată, Artist neînţeles, Maşina de pâine, E prea lung drumul până-n comunism, Lemn de foc. Amor cubist l-am scris în 1987, apoi am dus la capăt alte piese care au devenit cunoscute, în spectacole mai mult sau mai puţin clandestine: Suntem aroganţi, Acelaşi basm, Cosaş în fân, Îndrăgostit de tine, Normalizarea anomaliei, În aşteptarea lui Moş Crăciun, Rugă pentru poporul român, Într-un oraş îndepărtat, Într-o bună zi, Aprobări, Buletin de vot. În vara lui 1988, am făcut o prelucrare muzicală rock-folk a unei linii melodice populare, pe care tata a scris o sintagmă, un titlu, o poezie, devenite imediat mare cântec naţional: „Doamne, ocroteşte-i pe români!”. În anii următori, am mai scris câteva piese pe care publicul le-a primit bine, ca Figuranţii (1995), Liberi spre abator, Ce simplu mi-ar fi dacă nu te-aş iubi (1996), Să fii şi tu un Moş Crăciun (1997), Imnul tricolorilor, Români pentru români, Ţara lui Impozit Vodă (1998). Am început, pe la 30 de ani, să scriu cântece pe versurile mele: O singură poveste – bărbatul şi femeia (2000), Amână sfârşitul (2001), Noi între noi, Fără clovn (2005), Te văd, Nebunia ce ne ţine (2009), Iobag la patron, iobag la stat, Ori porc, ori prost, Zodiacul cu femei, Să fim mai frumoşi (2012), Las-o să plece, Vino acasă (2013), Popor de somnoroase păsărele (2014). Scurtă întrebarea, lung răspunsul, semn că m-ai atins la ce îmi place mult.
– Care sunt planurile tale de viitor? Ce vei face în următoarea perioadă?
Am de gând să fiu fericit, deşi ştiu că e greu, dacă nu chiar imposibil, pentru că fericirea nu depinde nici măcar de cantitatea mare de reuşite, de sentimente purtate sau primite în viaţă. În muncă, vreau să înregistrez şi să scot, cât mai repede, în anii următori, pe albume, muzica mea, singur sau cu trupa Totuşi. Am câteva cărţi pregătite sau în pregătire pentru tipar (versuri: Las-o să plece şi Popor de somnoroase păsărele, după precedentele care au avut un mare succes, Zodiacul cu femei şi Iobag la patron, iobag la stat. Mai am aproape gata cărţi de proză, publicistică, jurnalism, interviuri, o istorie a Cenaclului Flacăra, desene). Voi continua să predau jurnalism la Universitatea Spiru Haret, cât va mai fi nevoie de mine în domeniul acesta şi cât voi mai crede că pot să îi învăţ pe alţii ceva care să le folosească. Am de gând să fac în continuare spectacole de muzică folk, rock, dialog, să scriu, să public articole şi cărţi, să îmi văd de familie – în acelaşi prim rând.
– Care au fost persoanele care au contribuit cel mai mult la dezvoltarea ta personală și profesională? Care au fost mentorii care ţi-au “identificat” şi “modelat” talentul?
Adrian Păunescu, tatăl meu. Apoi, la capitolul «şi alţii», la distanţe gigantice, şi alţii. Eu sunt, am mai spus-o, o structură de Constanţa Buzea (interiorizată), dezvoltată după metoda şi felul de viaţă ale lui Adrian Păunescu. Ar fi multe nume de oameni pe care i-am cunoscut sau din a căror operă m-am hrănit, dar, esenţial, tata a fost acel om esenţial pentru mine.
– Ce alte pasiuni te caracterizează?
Dragostea, călătoriile, muzica, istoria, cuvintele deştepte şi inspirate, instituţiile patriotismului, caracterului şi emoţiei, chitara, sunetele, fotbalul (ţin cu Craiova, cu Brazilia şi cu Real Madrid), biliardul, mâncarea bună (mai ales cea chinezească, dar mă bucur oricând şi de capodoperele gastronomice italieneşti, româneşti, arăbeşti, nemţeşti…).
– Dacă ar fi să alegi un cântec, un cuvânt sau o carte care să te caracterizeze, ce ai alege?
Când eu îi întreb pe alţii aşa ceva, mă deranjează dacă mi se răspunde ezitant, că e greu, că e imposibil, stai să vedem, că nu există doar un cântec, o carte, un cuvânt… iar eu sunt gata să fac la fel. Lista mea e lungă, dar aleg, la prima tresărire a memoriei şi a sufletului: cântecele «Highway to hell» (AC/DC), «Opinia mea» (Victor Socaciu + Adrian Păunescu), “Trenul fără naş” (Iris + Păunescu), folclorul românesc curat, chitara unor performeri ca Van Halen, Hendrix, Stevie Ray Vaughan, G. Moore şi a atâtor mari rockeri sau instrumentişti de country.
Ar fi, desigur, cărţile sau cuvintele din “Profetism românesc. România în eternitate” (publicistica oceanografică şi naţională a lui Mircea Eliade), “Mustul care fierbe” (articole, Octavian Goga), “Spaţiul mioritic” şi restul “Trilogiei culturii” de Lucian Blaga, “Doina”, “Oda” şi publicistica naţională şi socială ale lui Eminescu, “Cartea Cărţilor de Poezie”, “Sub semnul întrebării” (interviuri) de Adrian Păunescu, “Balcanizare asasină” (articole de Pamfil Şeicaru), “Cel mai iubit dintre pământeni” (Marin Preda), poezia lui Bacovia, Sorescu, Nichita, Ion Gheorghe, vorbele memorabile ale lui Petre Ţuţea, eseistica lui Constantin Noica (“Despre lăutărism”, “Pagini despre sufletul românesc”, „Jurnal filosofic”), „Roza vânturilor” a lui Nae Ionescu, „criticele” lui Titu Maiorescu, „Agendele literare” ale lui Eugen Lovinescu, „Psihologia consonantistă” a lui Ştefan Odobleja, scrierile istorice, culturale şi filosofice ale lui N. Bălcescu, C.R. Motru, T. Vianu, M. Ralea, P. Pandrea, P.P. Negulescu, N. Steinhardt, M. Vulcănescu, E. Cioran, Camil Petrescu, L. Rebreanu, pamfletele lui N.D. Cocea, Arghezi, Eugen Barbu şi Vadim, interviurile lui Felix Aderca, Ion Biberi şi Marius Tucă, eseistica şi publicistica din ultimii ani a lui Octavian Paler, Fănuş Neagu, Andrei Pleşu, Cristian Tudor Popescu şi câte oi fi uitat şi oi fi pierdut pe drum. Şi n-am pomenit nimic de cuvântul din afara limbii române: poezia lui Esenin, Borges, Ungaretti, Sandburg, Whitman, „Psihologia mulţimilor” a lui Gustave Le Bon, „Eccleziastul” din Vechiul Testament, dialogurile lui Socrate, „Decameronul” lui Boccaccio, „Legile morale şi politice” ale lui Pitagora, „Principele” lui Machiavelli, „Contractul social” al lui J.J. Rousseau şi, nu în ultimul rând, „Constituţia” Statelor Unite şi a României.
– Ce-ţi place şi ce ai schimba la România? Ce ar trebui făcut pentru a trezi un “popor de somnoroase păsărele”?
Mă face mândru înzestrarea naturală a românilor şi mă aduce la disperare proasta ei gestionare. Mă deranjează faptul că au dreptate, într-o anumită măsură, cei care spun că avem o geografie mare şi o istorie mică sau că România e o ţară frumoasă, păcat că e locuită. Mă deranjează când citesc că un comandant turc de oşti a spus, odată, că, dacă otomanii vor să cucerească Belgradul, trebuie să trimită un corp de armată în plus, iar, dacă vor să cucerească Bucureştii, trebuie să trimită un sac de galbeni în plus. Mă pune pe gânduri modul miraculos în care am supravieţuit ca popor şi patrie, cu atâtea exemple de trădare în istoria noastră, când capii ţării (indiferent cât de mult bine sau rău au făcut) au fost vânduţi de înşişi oamenii lor de încredere, de la Burebista şi Decebal, până la Mihai, Cuza, Antonescu şi Ceauşescu. Mă doare că atâţia români de valoare au fost dispreţuiţi acasă şi au plecat sau au fost obligaţi să stea departe de ţară: Bălcescu, Caragiale, Enescu, Brâncuşi, Cioran, Eliade, Eugen Ionescu, Pamfil Şeicaru, George Emil Palade…
– În incheiere, având în vedere faptul că nuditatea şi violenţa sexuală sunt într-o continuă mediatizare, ce sfat oferi tinerei generaţii cu privire la poziţia femeii în societate?
Nu accept să primesc prea multe sfaturi, de aceea nici nu le ofer, nu le dau, decât dacă îmi sunt cerute în regim de urgenţă. Poziţia femeii? Ce ambiguu sună! Fiecare femeie îşi alege singură poziţia potrivită, inclusiv în societate, poziţie pentru care trebuie să lupte. Iar fiecare bărbat este, măcar parţial, responsabil de poziţia femeii lui. Care este (şi) o problemă personală, motiv pentru care poziţia trebuie să fie bine şi potrivit aleasă.
– Îţi mulţumesc frumos pentru timpul oferit. Îmi cer scuze dacă am dat dovadă de stângăcie în formularea întrebărilor. Mi-am dorit ca acest interviu să fie un mărţişor pentru doamnele şi domnişoarele care îl vor citi!
Dacă femininele care vor citi acest interviu îl vor considera bun de mărţişor, să şi-l agaţe în piept. Dacă nu, atunci să îl arunce… Direct în piept, în inimă, în suflet.
25 februarie 2015
Vladimir-Adrian Costea
