Despre omul de litere

Lumea în general are o părere foarte abstractă despre ceea ce înseamnă munca de scriitor, indiferent de natura compunerii: ziar, pamflet, blog, carte.

Puţini ştiu însă că fiecare dintre noi, atunci când începem să aşternem cuvinte pe o foaie, păstrăm în minte o muză, o sursă de inspiraţie care ne serveşte drept călăuză pe tot parcursul procesului creator. Aceasta muză este atât de particulară şi de sublima, încât trasfigureaza imaginaţia până spre apogeu ei- originalitatea. Nu mulţi vorbesc despre această muză, şi pe bună dreptate,  cine ar destăinui un asemenea secret?

Fiecare dintre noi, permitem imaginaţiei noastre să combine o serie de elemente care ne determina mai devreme sau mai târziu, aşa cum o regăsim în exprimarea cotidiană, să ne cufundăm în reverie. Mulţi ignora această muză, considerând că persoanele cerebrale nu ar trebui să aibă un astfel de gol raţional. Şi totuşi, cine consideră că poate scăpa de influenţa acestei reflexii creatoare, se înşeală.

Aparent, aceast ” furor poeticus”, îşi are originea în mai multe trăiri interioare. Fie că este vorba de un sentiment de nostalgie (un anumit loc îţi aminteşte de casă, de cineva drag) , fie că este vorba de euforie (bucuria descoperirii ), sau pur şi simplu un melanj între cele două de mai sus, muza noastră este de regulă copleşitoare, şi fără să ne dăm seama, ne îndreaptă direcţia gândirii către puctul pe care ea îl considera propice pentru momentul creator.

Da, muza fiecăruia este o singularitate, ceva atât de autentic încât nu se poate transforma şi nu îşi poate lua altă sursă.

Dar ce se întâmplă, dacă, din diverse motive, muza noastră încetează să mai existe? Ce se întâmplă dacă, în ignoranţa noastră, ucidem în mod involuntar sursa imaginaţie noastre? Ştiu persoane care mi-ar spune imediat la finalul acestei fraze : IMPOSIBIL!

Şi totuşi…ce s-ar întâmpla dacă?

VID

GOL

PUSTIETATEA GÂNDURILOR

Un gol atât de profund, încât ar durea. O adevărată închisoare a conştiinţei, din care imaginaţia salvatoare de data aceasta nu ar mai putea evada. De neconceput.

Cu siguranţă, subconştientul nostru ar încerca o sumedenie de manevre salvatoare, orice pentru a aprinde în sufletul nostru scânteia unor noi idei himerice. În zadar. Vidul e negru. Odată cu prăbuşirea acestui imperiu colosal al imaginaţiei, gândurile noastre vor face front comun doar cu necesitatea. Strălucirea se pierde atât de uşor, şi nu se recapta niciodată.

Muzele sunt preponderent reflexia trăirilor noastre interioare. Cu toate acestea, nu putem spune că ele nu există. E ca şi cum ne-am observa reflexia în oglindă, acel ceva este acolo, însă nu poate fi atins.

Un exemplu bun de oferit în acest sens este opera Phaedrus scrisă de Platon, singurul dialog în care Socrates îşi descrie muzele în exteriorul Atenei, şi în care recunoaşte valoarea lucrurilor simbolice din viaţa unui om. Recunoscând importanta lucrurilor simple, această opera se situează la antipodul celorlalte dialoguri, unde, pentru Socrates, doar frumuseţea şi înţelepciunea sunt valorile demne de urmat în viaţă.

În registrul creator ne stabilim propriile valori. Muzele noastre sunt doar puncte de reper.   Jocul nesfârşit al nuanţelor oferă spiritului creator al oamenilor posibilităţi neinfinite.