“Nu avem altă lume în care să ne putem muta.”
(Gabriel García Márques)
Există un singur portret al omului, puternic înrădăcinat pe bătrânul continent, singurul pe care ştiu să-l fac, la fel, nu cu ceea ce sunt, ci cu ceea ce se vrea de la mine, dacă nu e mai degrabă adevărat că eu sunt numai ce se vrea de la mine. Dacă aceste vorbe sunt adevărate, dacă nu greşesc, atunci exist în dimensiunea a ceea ce mi se cere să cred şi să aleg. Mă văd scriind despre Europa şi nici nu ştiu dacă o cunosc atât de bine pe cât ar trebui să o cunosc. De fapt, ştiu sigur că nu o cunosc aproape deloc. Cunosc decât un mic colţişor din întunericul ei, colţişor ce se cheamă România. Un deşert al tuturor posibilităţilor în care justiţia nu numai că este oarbă, dar este şi ciungă, motiv pentru care nu există un echilibru. O vastă întindere de teren în care democraţia se sinucide zi de zi amintindu-ne de Prometeu. Ne-am jucat cu focul şi uitaţi-vă ce am păţit! În greceşte, Prometeu înseamnă “prevăzător”. În realitate, şi aici mă raportez strict la realitatea în care trăiesc, mitul lui Prometeu este trăit diferit de fiecare om de rând, şi numai câţiva ştiu că lupta nu se dă cu vulturul, ci cu zeii. Că nu vor să îl distrugă prin a-i zdrobi organele interne, ci prin a-i ucide memoria şi personalitatea. Vă uitaţi la un tablou şi în prim plan vedeţi cum un om de rând înlănţuit printre stânci priveşte docil spre undeva, în timp ce vulturul îi devorează ficatul; în plan îndepărtat vedem puţin acoperit de ceaţă, Olimpul. Între om şi zeu, o flacără. Bun! Ăsta e mitul, tabloul! Dar realitatea este cu totul şi cu totul alta! Cei de sus, din vârf nu ştiu că vulturul e ca un bumerang. Nu ştiu că el este simbolul libertăţii mele în faţa cerului pe care ei cred că îl deţin, şi că flacăra divină este cunoaşterea care nu îmi va putea fi niciodată stinsă. Stau la mese rotunde şi discută despre problemele omenirii, beau apă, mănâncă fructe şi covrigei, au loc dezbateri care mai de care mai aprinse, sunt prinşi între cleştii patentului politic, deschid gura, închid ochii, se lasă tăcere. Şi când se trezesc ce se întâmplă? Cum pot ei închide ochii, pentru că dorm pe ei, dacă nu i-au deschis încă?! Cum pot ei să se implice în salvarea lumii, când tot ceea ce fac e să explice greşelile altora, greşeli la care şi ei au contribuit pentru că le-au alimentat cu energie.
Oglinda este spartă şi totuşi el, îmbrăcat în smoching, cu părul perfect aranjat, cu pantofii absenţi de praf se uită în ea şi face o ultimă peroraţie solitară înainte de a ieşi în faţa publicului. E clar! În lipsa memoriei nu se poate vorbi de timp, iar el invocă trecutul, prezentul şi viitorul. Vorbeşte despre un palimpsest, vorbeşte despre o istorie. Încearcă să te plaseze undeva, să te limiteze. Însă istoria care ne interesează este aceea care poartă numele de “zi de zi”. Şi da! Este pus un zid în faţa cunoaşterii şi o plasă de sârmă, ruptă în faţa justiţiei. Şi gata cu fundalul! Să trecem la portret!
Distanţa e deja foarte mare. Viaţa oamenilor este mult mai mult decât decât o simplă cantitate de timp sau o numărătoare continuă a anilor. Orice ar fi, în ce priveşte numărul anilor, pe care viitorul i-a rezervat pentru fiecare dintre noi, nimic nu depăşeşte infinita noastră preistorie. Nu vorbesc despre cea colectivă pe care o găsiţi foarte frumos explicată în dicţionare, ci despre cea individuală şi simplă. E de ajuns să spun că ziua are optzeci şi şase de mii patru sute de secunde, iar luna nu mai mult decât două milioane şase sute de mii, şi că nu sunt aruncate peste noi dintr-odată, ci una câte una, ca să nu se piardă nimic şi totul să fie valorificat. E de ajuns să torn o infimă cantitate de timp pe mine, pentru a vă oferi un tipar care deşi pare strict epidermic, are legătură şi cu fenomene cum ar fi: economia, societatea, educaţia şi viaţa spirituală.
Se spune că trăim într-un stat democratic. Dar eu nu ştiam că plutocraţia este plurinominală! Avem un pod în vederea travesării înţelegerii mecanismelor de funcţionare a statului în care ne târâm. Şi când spun pod mă refer la: Plutocraţie
Ochlocraţie
Democraţie
Mai bine aş înota, decât să merg pe un astfel de pod! Dar din păcate nu mulţi iau în calcul această variantă. Cei mai mulţi aleg calea uşoară, dar uscată. Se ceartă între ei, se lovesc, se scuipă, se jignesc, se fură, dar la vot sunt prieteni pentru că au ceva în comun. Şi nu este votul, ci prostia generată de dezinformare şi lipsă de personalitate. Prostia care numără voturile şi care se transformă, pentru că nu moare, într-un mecanism de conducere al statului. Şi rotiţele acestui mecanism sunt conformiştii!
Conformismul este definit de către psihologi ca fiind o formă de influenţă socială ce constă în schimbări atitudinale sau comportamentale, determinate de preluarea voluntară a poziţiei susţinute de majoritatea membrilor grupului de apartenenţă. Pentru a-şi satisface nevoile de securitate şi de afiliere, indivizii acceptă să renunţe la o bună parte din libertatea proprie şi adoptă anumite norme şi reguli specifice mediului în care trăiesc. Baliverne!!! Conformismul este incapacitatea sau neputinţa individului de a fi om. Individul – entitate ce prezintă caracteristici umane, dar care nu poate ajunge la fructul interzis. De câte ori nu aţi avut sentimentul de inferioritate în faţa autorităţilor şi a deciziilor luate de către acestea? De câte ori nu aţi simiţit frică, neputinţă sau nesiguranţă? Vă spun eu! Ori de câte ori v-aţi conformat şi aţi acceptat poruncile celor pe care îi consideraţi a fi cu mult deasupra voastră. Şi asta a început încă din Grădina Edenului, atunci când cuplul primordial a acceptat să ducă o viaţă în Raiul pe care nu-l putea vedea în afara Pomului Cunoaşterii. Poate că tocmai cunoaşterea impusă de anumite grupuri de interese ne face să nu ne cunoaştem cu adevărat între noi. Nici nu ştiu dacă suntem liliecii care aşteaptă lăsarea întunericului pentru a se exterioriza aşa cum o simt, sau viermii lor intestinali care aşteaptă o altă formă de lăsare a întunericului, pentru a face curat într-o lume mizeră, plină de fecale ce par a fi independent cognitive. De ce ne dăruim în fiecare zi obedienţei atât personale, cât şi sociale? Trăim într-o schizofrenie sistematică în care se aminteşte şi de democraţie. Trăim într-o ţară, undeva în sud-estul Europei, în care educaţia are loc de cele mai multe ori şi pentru buzunare. O ţară în care cultura este leul, o ţară în care puterea stă pe faţa tâmpă a unui adormit cu funcţie, datorită muncii sale mizerabile de a stoarce din murdăria banilor un strop de pseudo-cultură. Suntem plasaţi în acest tablou în care îţi este frică să mai ieşi pe stradă pentru că de nicăieri te poate lovi conflictul. Şi când spun frică nu mă refer la faptul că vrei să fugi de cel care generează confilctul. Ceea ce vreau să spun este că îţi este frică de deznodămând. Să mergi în plin deşert cu teama de a nu fi strivit de valurile sărate ale mării e ceva! Şi să mai spun şi că această mare este neagră… Tu mergi în tăcere numărând dunele, el sare cu vorba pentru a stârni daunele. Şi taci, dar el insistă şi îţi insultă originile şi tot ce ai mai de preţ. Încearcă să îţi suprime demnitatea pentru că ştie că el nu o are. Şi atunci te întrebi: Sensul vieţii? Care este el? Există vreo şansă ca acesta să poată avea o valoare incalculabilă? Poate că cea mai mică suspiciune de a reflecta, uneori ne consolează. Poate că ne va confirmă şi ne va modela. Demnitatea este, uneori, ca un joc de politică plasat pe marginea prăpastiei existenţiale în care indivizii pariază pentru că ştiu că au putere materială, iar ceilalţi, oamenii, ar fi în stare să se dezbrace de propria piele pentru a lupta cu măştile hidoase care încearcă să le mutilze vieţile, şi ar coborî dincolo de limite pentru a îmblânzi cruda realitate în care trăiesc.
Pot să spun că am întâlnit persoane care au terminat una sau mai multe facultăţi, dar care nu îşi cunosc propria limbă. Persoane care, atunci când încearcă să citească, resuscitează aramaica şi sanscrita. Oameni care nu au habar că destinul unui popor depinde de starea gramaticii sale. Oameni care nu ştiu că un popor nu poate exista fără proprietatea limbii. Oameni care ne conduc pentru că au un plus financiar sau cunoştinţe bine plasate în ierarhia socială. Credeam că iubesc România, că vreau să fiu cetăţean european. Dar m-am înşelat puţin! Iubesc originea României şi paradoxal istoria ei necunoscută. Îmi place ideea de a fi cetăţean european, pentru că mă gândesc la o Europă care a tăiat nodul gordian al apelor şi a dat nume altor lumi. Îmi iubesc rădăcinile trace, iubesc glasul dacic al lupilor, detest gloria romană, dar o accept. Eu nu văd în Europa o grămadă de pământ aşa cum mulţi cred că e. Pentru mine, Europa e acea tânără frumoasă care a reuşit să fure aurul lui Moctezuma, care a dat startul coridelor eliberându-l din labirint pe unul dintre fii ei, şi care continuă să judece umbrele prin celălalt fiu al ei. Să fim serioşi, trăim într-o lume a umbrelor în care moralitatea lipseşte cu desăvârşire. Am avut noroc că m-am născut în secolul trecut şi că datorită celor foarte apropiaţi mie am cunoscut natura şi viaţa în plina ei naturaleţe. Şi insist pe această sintagmă “viaţă naturală”, pentru că secolul XXI este unul care, cred eu, plasează omul într-o apatie congenitală, într-o “viaţă artificială”, cibernetică în care nu există culori, ci decât frecvenţe ale luminii, în care nu există intuiţie, ci decât logică, în care pragmatismul ia locul instinctelor, în care omul se îndepărtează de natura sa.
Să ne întoarce puţin privirea la pânza cu portretul pe care am început să-l fac încă din schiţarea primei litere pe foaie. Avem un chip pe care vântul împrăştie particule de nisip, creionând trăsături fine: ochii- fire de apă ce se scurg din conştiinţă, urechile – care ascultă doar ceea ce vor, nasul – care simte doar mirosul banilor lui Vespasian, ridurile de … expresie, şi gura care expectorează cuvinte bolnave la adresa celor care îl privesc. Sunt în muzeu şi văd într-un tablou doar pete de culoare. Şi a cui este vina că nu pot să văd dincolo de pânză? Nu pot pentru că nu vreau? Nu pot pentru că nu mă lasă conştiinţa? Nu pot pentru că nu sunt în stare? Sau nu am curajul să privesc în oglinda uşor crăpată? M-am plasat în diferite situaţii, unele reale, altele ipotetice şi vreau să fiu acela care nu numai că are forţa de a crede că poate schimba lucrurile în bine, dar care chiar le poate schimba. Abordare mai mult literară decât didactică, dar asta am ales să fiu. Nu vrea să călătoresc pe ape tulburi şi să fiu vânat de mici candiru de care cu greu de poţi descotorosi. Nici măcar nu merită sângele meu şi efortul meu de a suporta durerea. Trebuie să remodelăm politicile, să acceptăm culturile exterioare pentru că toţi avem un punct comun, trebuie să dăm foc hârtiilor pe care se scriu legile, drepturile şi obligaţiile pentru că ceva merge prost, trebuie să ne informăm corect, să separăm câtuşi de puţin economia de democraţie, trebuie să ne retragem într-un spaţiu de reflecţie, trebuie să gândim şi să generăm idei.
Există un singur portret al omului, puternic înrădăcinat pe bătrânul continent, singurul pe care ştiu să-l fac, la fel, nu cu ceea ce sunt, ci cu ceea ce se vrea de la mine, dacă nu e mai degrabă adevărat că eu sunt tocmai ce am ales să fiu în această lume în care animalele au încetat să mai vorbească. Sălile sunt goale, hârtiile plutesc în aer, discursurile se şterg singure de la dreapta spre stânga, animalele involuează, inclusiv omul, apele se retrag, podul pică, continentele se închid într-unul singur, vegetaţia dispare, pietrele se sfărâmă, rămâne nisipul, conformismul moare, apare refuzul, pânza este albă. Acum poţi scrie şi istoria a ceea ce vrei să fie!
Articol realizat de Cătălin Niţoi,
