Biroul de informare şi Relaţii Publice din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizat şi Terorism este împuternicit să aducă la cunoştinţa opiniei publice următoarele:
CU PRIVIRE LA PROIECTUL DE ORDONANTA DE URGENTA A GUVERNULUI PRIVIND GRATIEREA UNOR PEDEPSE
– Observând prevederile Legii nr. 546/2002 republicată, privind grațierea și procedura acordării grațierii si în special ale articolului 2 și ale art.15 alin.1 si 2 din lege;
– Văzând argumentele invocate în Nota de fundamentare și anume suprapopularea sistemului penitenciar si riscul consecințelor care ar decurge din nerezolvarea problemei suprapopulării în sistemul penitenciar prin emiterea unei decizii pilot a CEDO;
– in considerarea atribuțiilor DIICOT stabilite prin art.2 lit. f din OUG 78/2016 si anume ”studierea cauzelor care generează săvârșirea infracțiunilor de criminalitate organizată, trafic de droguri, criminalitate informatică şi terorism ori a altor infracțiuni date în competenta direcției și a condițiilor care le favorizează, elaborarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecționarea legislației penale în acest domeniu”
1. Apreciem ca insuficiente elementele puse la dispoziție de Ministerul de Justiție pentru a evalua impactul grațierii în sfera infracționalității, dar semnalăm riscul că aceasta poate reprezenta o condiție favorizantă a fenomenului infracțional specific din aria de competenta a DIICOT.
2. Apreciem că măsura inițiată de Ministerul Justiției, așa cum a fost explicată în Nota de fundamentare, nu este întemeiată pe o analiză statistică a numărului de persoane încarcerate în sistemul penitenciar , defalcată pe categorii de infracțiuni, astfel încât să poată fi apreciat cu rigurozitate numărul de persoane care vor fi eliberate în consecința grațierii pentru fiecare categorie de infracțiuni vizate de ordonanța de urgență si măsura în care o atare abordare va rezolva problema definită în nota de fundamentare.
3. Includerea în efectele actului de grațiere colectivă a pedepselor, altele decât cele cu executare în regim de detenție nu este justificată în considerarea argumentelor expuse in Nota de fundamentare.
4. Proiectul OUG supus opiniei noastre este de natură a contraria corpul procurorilor DIICOT prin efectele sale care vin în contradicție vădită cu elementele de politică penală care au fundamentat acțiunea organelor de aplicare a legii in ultimii ani. Astfel de elemente se regăsesc în toate strategiile naționale în materie, adoptate prin acte normative in vigoare, caracterizate prin imperativul eficientei luptei împotriva corupției, a evaziunii fiscale, a criminalității organizate și a altor infracțiuni grave.
5. In măsura în care liniile directoare ale politicilor penale ale statului se modifica, considerăm absolut necesar ca eventualele modificările să fie ilustrate în acte normative coerente, de natură sa clarifice direcțiile de acțiune strategică la nivelul organelor de aplicare a legii.
6. In condițiile în care art.73 din Constituția României, precum și art.2 din Legea nr.546/2002 statuează că acordarea amnistiei sau a grațierii colective se reglementează prin lege organică și văzând argumentele expuse în Nota de Fundamentare , apreciem că, și în considerarea celor expuse mai sus, urgenta adoptării actului de clemență nu este echilibrat justificată.
CU PRIVIRE LA PROIECTUL DE OUG PRIVIND MODIFICAREA ȘI COMPLETAREA CODULUI PENAL SI A CODULUI DE PROCEDURĂ PENALĂ:
DIICOT a inițiat o consultare largă a procurorilor din structura centrală si teritorială pentru o evaluare cat mai riguroasa ante factum a posibilelor efecte ale proiectului supus dezbaterilor.
În perioada imediat următoare rezultatele acestei consultări vor fi centralizate si înaintate Ministerului Justiției pentru a răspunde solicitării formulate în acest sens.
La o prima examinare a proiectului, văzând interesul opiniei publice în legătură cu acest subiect înțelegem să facem publice o parte a concluziilor preliminare ale analizei proiectului în dezbatere.
1. ABUZUL IN SERVICIU – în referire la art.297 Cod penal
Se observă o înjumătățire a limitelor de pedeapsă și condiționarea existenței faptei de crearea unei ”pagube” mai mari de 200.000 de lei. Conform Notei de fundamentare temeiul modificării art. 297 s-ar regăsi în decizia CCR.
Studiind însă textul deciziei, se observă că ceea ce au criticat judecătorii CCR este doar lipsa de predictibilitate referitoare la nivelul legislației încălcate de presupusul făptuitor, fără a face în acest context vreo legătură cu un anume cuantum, ținând cont de faptul că infracțiunea de abuz în serviciu nu este una eminamente legată de o pagubă, ca furtul sau înșelăciunea.
Valorile sociale apărate de art. 297 și următoarele din Codul penal sunt cele referitoare la relațiile de serviciu, iar nu cele referitoare la patrimoniul unei persoane.
A condiționa însăși existența unei infracțiuni de o pagubă (nu folos, nu prejudiciu, nu produs infracțional, nu interese legale vătămate) este, în opinia noastră, o eroare legislativă prin ea însăși.
Cât privește alin. 3, nou introdus prin propunerea legislativă, este de menționat că în referire la cazul unei persoane juridice de drept public plângerea prealabilă ar trebui formulată de reprezentantul legal al acesteia, cel mai probabil autorul abuzului în serviciu, dat fiind faptul că, în general, abuzul e generat de o persoană cu autoritate de decizie sau cu funcție de conducere sau control.
Nu în ultimă instanță, textul astfel cum este redactat limitează sfera de aplicabilitate a infracțiunii de abuz în serviciu, dezincriminând practic acte materiale care deși întrunesc elementele constitutive ale infracțiuni nu realizează condiția producerii pagubei de 200.000 lei.
Observăm că nu există în nota de fundamentare o referire la un studiu de impact, care să arate numărul faptelor pentru care în prezent se efectuează cercetări, numărul cauzelor care se află pe rolul instanțelor ori în raport de care au fost pronunțate condamnări pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de Codul penal iar ”paguba” este de sub 200.000 lei, având în vedere că o atare nouă reglementare va intra sub incidența dispozițiilor art.4 sau art.5 din Codul penal referitoare la aplicarea legii mai favorabile sau a legii penale de dezincriminare.
Se observă că în noua reglementare a fost înlăturată pedeapsa complementară, fără a se da o explicație cu privire la această abordare legislativă.
2. NEGLIJENTA IN SERVICIU – în referire la art. 298 Cod penal
Consideram că abrogarea acestei infracțiuni ar lasă neacoperită sfera actelor materiale asemănătoare celor incriminate la art. 297 Cod penal, dar săvârșite cu forma de vinovăție a culpei.
De asemenea, nu s-a realizat un studiu de impact referitor la numărul cauzelor aflate pe rolul parchetelor sau instanțelor având ca obiect infracțiunea prevăzută la art.298 Cod penal, ori numărul condamnărilor, având în vedere că o atare nouă reglementare va intra sub incidența dispozițiilor art.4 sau art.5 din Codul penal referitoare la aplicarea legii mai favorabile sau a legii penale de dezincriminare.
3. CONFLICTUL DE INTERESE – în referire la art.301 alin. (1) Cod penal
Se observă că modificarea textului nu este menită să pună textul în acord cu dispozițiile deciziei CCR, ci restrânge în mod nejustificat sfera de aplicabilitate a acestuia.
Constatăm că judecătorii Curții atrag atenția doar asupra faptului că, prin modificarea Codului civil, contractele comerciale sunt considerate contracte civile, astfel încât termenul a devenit atât de larg, încât nu mai este predictibil.
Așadar, sintagma ”contracte comerciale” putea fi înlăturată sau explicitată, cu păstrarea celorlalte dispoziții normative.
4. DENUNTUL – în referire la art. 290 alin.(3) din Codul de procedură penală
Alineatul 3 este nou introdus fără a fi explicată în concret în Nota de fundamentare rațiunea pentru care se dorește introducerea acestui alineat, celeritatea soluționării unor cauze neputând fi primită ca explicație suficientă.
În plus, efectul introducerii acestui alineat în Codul de procedură penală are efecte în dreptul substanțial, context în care o atare reglementare trebuia operată, dacă era considerată necesară, în legătură cu infracțiunile la care sunt prevăzute cauze de impunitate, de exemplu art.290 Cod penal, art.292 Cod penal.
Astfel cum este prezentat, termenul de 6 luni pare a fi un termen peremptoriu, introdus fiind în Codul de procedură penală.
În general opțiunea legiuitorului cu referire la introducerea unor astfel de termene apare drept sancțiune și se referă la neexercitarea unor drepturi de către o parte în proces, nerespectarea termenului ducând la decăderea din drept. Or, opțiunea de a depune un denunț nu este în mod necesar un drept procedural al unei părți, care neexercitat să conducă la decădere din acest drept, ci mai degrabă o facultate.
Învederăm faptul că instituția denunțului, mod de sesizare al organelor de urmărire penală, este un act procedural derivat dintr-o obligație de diligență, morală, cetățenească de care poate uza sau nu orice persoană fizică sau juridică care a luat la cunoștință despre comiterea unei fapte, alta decât faptele pentru care există o obligație legală de a denunța sau înștiința autoritățile sau organele de urmărire penală.
Menționăm astfel prevederile art. 266, art.267 și art.410 din Codul penal care pedepsesc în condiții strict prevăzute conduita pasivă a persoanei care luând la cunoștință despre anumite fapte alege să nu înștiințeze autoritățile ori organele de urmărire penală.
Dintr-o altă perspectivă, în dosarele de competența DIICOT, modul de sesizare în forma denunțului poartă și asupra dreptului inculpatului de a-și crea o situație juridică mai favorabilă, situație pe care, fără amenințarea iminentă a unei condamnări grave, persoana cercetată nu ar crea-o, dat fiind faptul că, în general, persoanele care fac obiectul denunțului sunt, de cele mai multe ori, ceilalți participanți la săvârșirea infracțiunii. Cei mai mulți dintre denunțători sunt complici sau coautori la faptele comise de persoanele denunțate si câtă vreme infracțiunea se săvârșește în condiții de avantaj pentru ele, nu au niciun interes să facă denunț.
Atât timp cât urmărirea penala se efectuează până la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, nu există nici un motiv pentru care instituția denunțului trebuie limitată la un interval de timp de la data săvârșirii faptei.
Termenul de 6 luni care ar fi impus prin prezenta modificare ar crea o cauză de impunitate pentru prezumtivul făptuitor și ar reduce, de fapt, termenul de prescripție al răspunderii penale în cazul acestor infracțiuni. Celeritatea soluționării cauzei, invocată în Nota de fundamentare a proiectului OUG, nu este prin ea însăși un scop în sine, atâta vreme cât principiile aflării adevărului și al tragerii la răspundere penală a tuturor persoanelor vinovate de săvârșirea de infracțiuni în interiorul termenului de împlinire a prescripției răspunderii penale trebuie să primeze, fiind un deziderat social al oricărui stat democratic.
In reglementarea actuală, denunțul, s-a dovedit fără echivoc un instrument eficient al luptei împotriva criminalității organizate si a corupției prin căruia organele de aplicare a legii descoperă săvârșirea unor infracțiuni care in mare măsura ar rămâne altfel nedevoalate.
